Cabana glumeților

Se spune că omul cât trăiește tot învață. Nu mă tenta prea tare până acum o tură cu o școală/un club de munte (în fine, ceva organizat) din mai multe motive. Ce pot să spun însă de la început este că prima dată a ieșit foarte bine. Este vorba despre clubul Patagon, cu membri mai vechi și turiști mai noi, după cum urmează.

Să începem cu dimineața. La ora 9:00, autocarul a pornit din autogara Militari spre Cozia. Nu eram foarte mulți (știu de școli de munte care pleacă cu zecile de oameni, aici nu cred că eram mai mulți de 20). Am început să urcăm destul de târziu (cineva spunea că pe la 14:30; nu m-am uitat la ceas, dar dacă luăm în calcul întârzierea celui de-al doilea autocar și popasul de la mânăstire, este foarte posibil). După ce am trecut Oltul, ne-am potolit un pic foamea la mânăstirea Turnu și ne-am pus parazăpezile (ceea ce s-a dovedit complet nefolositor), am pornit în sus. Eu unul am pornit în baston, deoarece nu a fost chip să îmi mai desfac și celălalt băț.

Prima parte a drumului a fost prin pădure, pe bandă roșie. Soarele când apărea, când dispărea, iar pelerina am cărat-o din fericire degeaba, pentru că prognoza meteo s-a dovedit a fi extrem de greșită. Spre ieșirea din pădure am avut parte și o pantă un pic mai serioasă (de care cred că toată lumea s-a plâns un pic în gând), apoi am ieșit la soare, unde am avut răgaz să stăm un timp întinși. Ce vreau să spun e că nu am auzit chestii de genul „vai, cât mai avem!”, „eu nu mai pot!”, „cine m-a pus să vin?” etc. După aprecierea mea, erau câteva persoane care nu mai fuseseră pe munte sau mai fuseseră o dată-de două ori. Concluzia: ori au suportat cu stoicism durerea, ori s-au descurcat foarte bine! De fapt, bine s-au descurcat în orice caz. Eu îmi amintesc cu groază de primele mele ture pe munte, simțeam că sunt gata să mor (și atenție, primele mele ture au fost mai scurte ca asta).

E adevărat că am făcut pauze destul de lungi, dar adevărat este și că și eu îmi doream să mă mai opresc din când în când să mă întind pe iarbă, să privesc munții și să iau o gură de apă.

Partea finală a drumului până la cabană a fost parcă cea mai frumoasă. Se însera și ne întrebam dacă o să avem nevoie de frontale, discutam despre mâncarea care (speram) că ne așteaptă sus și parcă aveam și mai mult spor.
Am ajuns deci la aproape 1600 m, după un drum care s-a dovedit a fi mai lung decât ne așteptam inițial. În orice caz, urcarea s-a terminat cu bine, pe lumină și fără niciun incident. Ce a urmat la cabană e ușor de imaginat. Ca să repet o glumă, „camera lui Andrei și Tibi” a fost completată de 4 fete. Ce noroc! (pe noi sau pe ele?) Ne-am grăbit la masă (formată din două feluri unice, dar foarte bune), am împărțit vinul pe care îl aveam cu cine a vrut și am stat la o vorbă care s-a lungit destul de mult, având în vedere că trezirea era la 7 dimineața. Eu am râs destul de mult la viața mea, dar ca în seara aia nu știu dacă am mai râs vreodată.

Să râd îmi venea și de dimineață, când am ieșit afară la înviorare. Unii am venit la timp, alții au mai întârziat, alții au întârziat de tot. Am plecat în zorii zilei, pe un alt drum. De data asta a fost un pic de zăpadă care a creat câteva dificultăți, dar am ajuns toți cu bine la mânăstirea Stănișoara, unde am făcut un nou popas. Se mai dusese din veselia de sâmbătă, zâmbetele au fost înlocuite cu cearcăne, dar totuși am mai găsit puterea să ne amuzăm pe seama tipului dubios care intrase noaptea la noi în cameră.

Am ajuns din nou la Turnu și am dat un pic cu nasul și pe la Cozia. Am mâncat ceva, a venit autocarul și, inevitabil, a trebuit să facem, ca întotdeauna, tristul drum de întoarcere. Cam asta a fost.

Una peste alta, a fost voie bună, distracție, vreme bună, oameni mișto, ghizi de treabă și nu am ce spune de rău. Și dacă tot este vorba de ghizi, trebuie specificat faptul că nimeni nu a cerut niciun ban în plus față de drum și cazare. Mie mi se pare de apreciat. Nu a fost nicidecum vorba despre ce mă temeam eu la un moment dat (militărie, mers în monom, 100 de oameni, stat după fiecare etc.). Tura asta mi-a făcut (nu știu exact de ce) foarte mult chef de revenit în munți cu ture grele săptămână de săptămână, renunțat la lucruri de genul „sâmbăta asta stau acasă să mă odihnesc”, pregătit serios pentru maraton (nu mai e decât o lună!). Și, de ce nu, să se repete cât mai des astfel de ture!

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>