Cum a fost la Postavaru night

Ieri am fost pentru prima dată la Postavaru night, o competiție de ski alpinism și alergare montană. Până acum mă gândeam că nu prea are rost să mă duc până în Poiana Brașov pentru 4 km de alergare, dar se pare că m-am înșelat.

Am ajuns în Poiană la momentul potrivit astfel încât am terminat cu înscrierea și schimbatul în haine de competiție cu 15 minute înainte de start. Frigul de afară nu l-am mai simțit odată ce am intrat în atmosfera aceea de competiție montană – peste tot oameni îmbrăcați în *something*tex, concurenții se salutau între ei și glumeau. Mă salut și eu cu lumea pe care o cunosc, îmi dau drumul la muzică și mă așez lângă Marius Junoiu, Denisa și Ioana la start. Ca înainte de fiecare concurs simt adrenalina începând să-mi circule prin trup și de abia aștept să-i dăm drumul.

Startul a fost foarte mișto, printre torțe aprinse – o atmosferă absolut superbă. Ca să fiu sincer în primele minute m-am cam speriat, toată lumea a plecat foarte repede de parcă urmau să alerge 100m. După ceva timp am simțit că nu mai pot să mențin acest ritm, am încercat să-mi găsesc ritmul meu propriu și m-am văzut depășit pe bandă rulantă – o chestie foarte demoralizantă. Am tot fost depășit până când la un moment dat în fața mea vedeam doar câțiva concurenți răsfirați – începusem chiar să-mi fac probleme – atât de slab sunt? Din fericire mă uit și în spate și văd ditamai plutonul de oameni cu lanternele aprinse și realizez ce s-a întâmplat: m-am poziționat complet aiurea la start, mult prea în față și am plecat în ritmul celor mai tari alergători din competiție, un ritm pe care știu că nu îl pot menține. Mai îmi crește moralul când văd marea de frontale aprinse în spate și încep să mă concentrez pe efortul meu și nu pe cei de lângă mine.

În scurt timp îmi găsesc ritmul și efortul devine plăcere. Îmi simt trupul cum lucrează, nu simt nicio urmă de disconfort, parcă mă contopesc cu muntele pe care mă grăbesc să-l urc. Mă uit în spate și imaginea pe care am văzut-o cred că o voi ține minte toată viața: un șir de luminițe albastre ce părea nesfârșit, deasupra cerul perfect senin cu stele și o lună aproape plină iar în depărtare luminile Brașovului. Îmi trece prin minte imaginea unor pelerini mărșăluind către locurile ce le consideră sfinte – fiecare având motivația lui de a ajunge la destinație. Probabil că asta suntem și noi, alergătorii, niște pelerini călătorind către ceva – fiecare către altceva. Ca un făcut, în clipa când admiram superba priveliște din spatele meu, în căști se aud versurile din Wind of change:

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
In the wind of change

Children of tommorow… Din fericire printre adepții acestui sport pe care îndrăznesc să îl consider al elitelor sunt mulți tineri – tineri ce cu siguranță vor folosi lecțiile învățate din alergare și vor lăsa lucruri valoroase în urmă.

Dar lăsând filosofia la o parte, ajung la un lac unde este o fată ce suflă din răsputeri într-o goarnă, ne încurajează și ne direcționează. Urmează ultima parte a urcării și jur că în viața mea nu mi s-a părut Drumul Roșu atât de abrupt. Pe skiuri pare altfel :D Tot trăgând de mine, adâncit în efort, se întâmplă un lucru hilar, ca în filmele cu Stan și Bran: pe lângă mine trece un nene la vreo 65 de ani, ce părea că nu depune niciun efort urcând, cu o desagă în loc de rucsac. Mă bufnește râsul… Se pare că nu sunt singurul cu chef de râs, la un moment mai trece un alergător pe lângă mine, aproape zburdând și mă întreabă peste umăr: “nu vă supărați, ăsta este drumul către Mălăiești???”. Cum să nu-ți placă astfel de oameni!? Tot înaintând către finish văd foarte mulți alergători și schiori coborând pe lângă mine și nu înțeleg ce se întâmplă – li s-a părut prea mic traseul și îl mai fac o dată??? Realizez ulterior că se îndreptau către cabana Postăvaru :))

Într-un final trec și eu finishul și abia apoi realizez cât de tare mi-au înghețat mâinile, îmi venea să urlu de durere. Am terminat în 50 de minute, un timp pe care nici nu știu cum să-l consider. Nu pot să zic că am dat tot ce am putut, probabil că aș fi putut și mai bine, dar ținând cont că este prima mea cursă de acest tip este ok. A urmat pasta party la cabana Postăvaru într-o atmosferă cum numai montaniarzii știu să facă, o coborâre în alergare noaptea pe pârtie și drumul spre București la miezul nopții.

Tibi Neagu

Am prins gustul muntelui la 15 ani... de atunci am adunat multe experiențe, ture, concursuri, zile și nopți pe munte. Am încercat multe sporturi montane, de la ski, ski de tură, la trail running și parapantă. Cel mai aproape de sufletul meu a rămas alergarea pe poteci. Când stau în București, 5 zile din 7, mă ocup de online marketing.

În social media mă puteți găsi pe Facebook și

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>