O mică plimbare pe Valea Gropșoarele

Muntele parcă nu e el munte fără aventuri, peripeții și tot felul de lucruri neprevăzute care te sperie un pic pe moment, dar care lasă în urmă amintiri plăcute și râsete. Și pentru că e vineri și vinerea de obicei e o zi în care se zâmbește, m-am gândit să vă spun o povestioară ușor comică.

Vara lui 2009 a fost foarte prolifică pentru mine în ceea ce privește muntele. Ieșeam efectiv în fiecare săptămână, fie weekend, fie altă zi, fie 35 de grade, fie furtună cu descărcări electrice. Era un 20 iunie și companie nu prea găseam pentru că na, lumea mai stătea și pe acasă. Salvarea a venit însă din familie. Tata are un prieten cu care urca pe munți acum ani buni. Tata nu s-a lăsat de meserie, în schimb prietenul lui da. Da, dar se hotărâse se revină. Drept urmare, ce ocazie putea fi mai bună decât acum, când se împlineau 20 de ani de când nu mai pusese rucsacul în spate?

Picture 193

Zis și făcut. Toți 3 (Claudiu cu ghiozdanul Samsonite, în care își căra de obicei laptopul în delegații) plecăm sâmbătă dimineața din București. Am ales ceva ușor, evident, că nu puteam să chinuim omul: Munții Ciucaș, vârful Gropșoarele. Din punctul meu de vedere nu se anunța o tură chiar atât de interesantă, însă în orice caz era mult mai bine decât să stau acasă. Și de altfel, am avut noi grijă să fie interesant.

Primul popas era Muntele Roșu. Vedem acolo cum stă treaba și dacă nu se mai poate mâncăm o ciorbă și bem o bere. Partea bună e că tocmai aflaserăm de un traseu nou marcat ce ducea acolo, așa că am ales să renunțăm la insalubritatea șoselei ce urca spre același măreț obiectiv. Am pornit ușor, mai o glumă, mai o poveste, o amintire. Trebuie spus despre Claudiu că e un om cu extrem de multe povești amuzante și, foarte important, are darul de a le povesti cu mult umor. Așa că, luați cu altele, ne trezim la un moment dat: „A mai văzut cineva marcajul în ultima vreme?!”

Picture 202

Nu, nu-l mai vedea nimeni, dar ce naiba, e imposibil să ne rătăcim! Am umblat pe munții ăștia de am învățat fiecare pietricică! Mergem înainte și tot la Muntele Roșu trebuie să ajungem, că n-avem unde altundeva. Numai că poteca s-a cam terminat, am intrat prin niște brusturi, iarbă înaltă, urzici și alte verzituri. Ceea ce era însă mai grav e că vedeam cabana undeva depaaaaaarte, în parte stângă. Eh, nu-i nimic, ne mai oprim un pic, ne sfătuim ce e de făcut și decidem (în paranteză fie spus, eu și Tata eram cei care decideam, Claudiu fiind un pic sceptic): „Hai mă, mergem înainte, tot pe Zăganu ajungem, nu-l vezi acolo?!” Adevărul e că tot acolo am ajuns, dar nu chiar așa cum ne-am fi dorit.

Picture 200

Începem să urcăm ceva mai serios de acolo, dar lucrurile nu păreau chiar în regulă. Drumul prin pădure nu arăta ca unul foarte umblat, iar când am ajuns la lumină… un fel de perete cu iarbă a apărut în fața noastră. Pe acolo trebuia să urcăm. Bine, nu cred că arăta chiar așa rău totuși la prima vedere, pentru că altfel nu văd motivul pentru care nu ne-am întors. Deși Tata îl tot liniștea pe Claudiu: „Stai liniștit, mergi cum poți, odihnește-te cât vrei, nu plecăm fără tine!”, la un moment dat ne-a luat valul și l-am lăsat în urmă, fără să ne dăm seama.

Picture 208

Era o căldură infernală, muștele nu ne mai lăsau în pace și în mod clar nu mai urcasem în viața mea o asemenea pantă. Pauzele nu erau nici ele prea relaxante, având în vedere că nu prea puteai să stai jos ca omul normal și trebuia să te ții de iarbă ca să nu te duci la vale și să iei urcușul în piept de la capăt. „Băi, nu știu ce fac, mi s-au blocat picioarele, nici nu mai pot să merg”, ne spune Claudiu la telefon. Ce să facem, coborâm la el să încercăm să îl ajutăm, ca să nu chemăm încă salvamontul. Am coborât și am urcat din nou panta, dar ce era să facem? I-am luat rucsacul, deși e clar că nu aia era problema. Și în cârcă nu putea să-l ia nimeni.

Picture 245

Nu mai spun că și pentru mine și Tata, bine antrenați, chestia a fost teribilă. În gândul nostru nu era decât bătaia care urma să o primim după ce se termină. Oare o să mai vorbească cu noi vreodată? Pf… Ne-am regrupat și am înaintat, încet-încet, cu pași mici și pauze multe, către vârf. E greu de descris aici cât de greu, dar într-un final s-a terminat. Trebuia să se termine odată, că nici muntele ăla nu era infinit. Am scos mâncarea și am făcut o pauză de mai bine de o oră, timp în care Claudiu și-a mai revenit și i-a comunicat soției victoria printr-un SMS: „Am ajuns pe vârful Ză Gun!” Răspunsul, plin de umor (involuntar) a fost: „Pistolu’? Ce vârf mai e și ăla?!”

Fraților, am învins!

Picture 228

Picture 231

Coborârea a fost ceva mai liniștită, deși presărată cu multe pauze și mers șontâc-șontâc. Plecați din Cheia pe la ora 11, am reușit performanța să ajungem înapoi pe întuneric, aproape de ora 22. Spiritele se mai liniștiseră, așa că în loc să ne omoare așa cum ne așteptam, Claudiu ne-a cinstit cu un păstrăv la grătar și ceva bere (știu, nu se prea potrivesc, dar atunci au mers atât de bine!) în cinstea revenirii lui pe munte. Chiar dacă ne-a promis că o să mai vină cu noi, de atunci nu l-am mai prins pe munte. „Mă simt ca Robocop”, ne-a mărturisit la întoarcere când a încercat să se dea jos din mașină.

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>