Petrecere pe munte

Mi-a fost un pic frică să îmi încep activitatea pe „Poveşti despre munte” scriind despre această tură. Pe unde va ajunge blogul nostru? Vorba lui Tibi, ne compromite imaginea de munţomani.

Este vorba desprea tura anuală în Munţii Baiului, pe Piscul Câinelui, tură care face parte din categoria „Ture cu dată fixă”, data fixă fiind 6 sau 7 noiembrie. Mai întâi de toate, trebuie să remarc că această mini-excursie este tot mai nebună de la an la an. Să vedem şi de ce.

Evident, totul a început la ora 4 dimineaţa cu trezirea, pentru că nu puteam să ne încurcăm cu maşina de data asta. Mai întâi eram prea mulţi şi apoi aveam de sărbătorit. Aşa că am rămas fideli personalului de 5:46. Gaşca a fost incredibil de numeroasă: aş putea spune chiar că am fost 11, dacă o pun la socoteală şi pe micuţa Ana; dar stau puţin să mă gândesc, pentru că nu a mers pe picioarele ei.

Ajunşi în Sinaia, zadarnic am căutat să ne completăm lista de bucate cu două roşii, pentru că tot ce am reuşit să găsim la magazinul alimentar din gară a fost o pâine. Nu ne-am lăsat însă doborâţi de tristeţe pentru că vremea era absolul suberbă, “nici măcar un fel de nor”, iar temperatura foarte plăcută; aş fi zis că suntem la început de septembrie. Cine spunea că noiembrie nu e lună de mers pe munte?

Nici nu plecăm bine la drum, că ne întâmpină un grup de muncitori: “Unde vă duceţi? Piscul câinelui e închis!” (n.a.: cabana Piscul câinelui).

După o relativ scurtă urcare prin pădure (unde unii dintre noi cred că aud un porc mistreţ), ajungem la lumină, unde este cu adevărat cald: soarele mă ardea prin tricoul negru, o claritate a priveliştii cum numai toamna se poate întâlni şi (încă) pădurea foarte frumos colorată. Nici că exista lucru mai bun de făcut decât să ne oprim să mâncăm o portocală, un grapefruit şi să stăm întinşi la soare! După puţin timp nu se mai aude niciun zgomot, nici măcar Ana nu mai protestează. Nu ştiu sigur despre ceilalţi, dar eu chiar am aţipit puţin. Nici nu am realizat cum a trecut timpul şi cred că am stat vreo 2 ore acolo.

Între timp, ne înmulţiserăm acolo pe munte: din 11 deveniserăm 15. Am redevenit însă 11 pentru că nou-veniţii au ales să o ia înainte şi să se plimbe în loc să lenevească la fel ca noi.

Nu avem însă încotro şi trebuie să o luăm şi noi din loc. Trebuia să ajungem mai repede în vârf, la adevăratul chiolhan al turei! Am pornit pe creastă. Deja devenise poate chiar prea cald, încât rămân în pantaloni scurţi. Plimbarea pe creastă este presărată cu mici opriri pauze pentru poze.

Ajungem şi la punctul culminant, undeva aproape de vârf (pentru că nu se ştie exact care e vârful). Morţi de foame, scoatem câteva de-ale gurii: brânză, ceapă (la alegere – roşie sau albă), morcovi, peşte afumat, salată de boeuf, salată de ţelină, chiftele (sau pifteluţe cum zice o prietenă), zacuscă, cotlet haiducesc, şniţele… Şi pentru că este foarte bine cunoscută zicala “Mâncarea e fudulie, băutura e temelie”, nu întârzie să apară șampania adusă de sărbătoriţii noştri (Miha şi Neagu Tiberiu Maicăl),  acompaniată de “câteva” fursecuri, saleuri, bomboane… Ca să tragem o concluzie, cred că totuşi “chiolhan” era un cuvânt destul de blând pentru ce am făcut noi acolo.

Altfel, de la căldura de mai devreme, am ajuns să ne îngheţe mâinile, cei mai norocoşi având la ei mănuşi, căciuli sau alte chestii de genul ăsta. Nu am lăsat însă frigul să ne doboare şi am stat acolo până am văzut soarele apunând (sau răsărind, după cum aveau senzaţia unii dintre noi).

Am coborât apoi pe Culmea Zamora, ca în fiecare an, la lumina frontalelor şi, ca în ultimele noastre ture, cântând de mama focului mari hituri româneşti, de la “Ionel, Ionelule” până la Valahia sau No Comment – “La noapte o să te fur”. Veselia s-ar fi păstrat până jos în Buşteni, dacă nu ne-am fi împotmolit în noroi pe ultima porţiune.

În staţia de microbuz ne întâlnim cu o parte a găştii care plecase mai devreme cu o oră ca să nu coboare pe întuneric şi ca să prindă acceleratul de la 7. Nu au reuşit să îndeplinească niciunul dintre cele două obiective.

Şi pentru că tura nu se poate termina niciodată altcumva decât cu o bere în gară, am făcut-o şi p-asta. Ceilalţi s-au eschivat, aşa că doar eu şi Tibi ne-am respectat tradiţia. Acestea fiind spuse, aici s-a oprit povestirea mea. Şi am încălecat pe o şa şi să mor eu dacă v-am minţit cu ceva!

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>