Poveste despre munte. Sau aproape.

M-a apucat un mare dor de munte. De fapt, asta se întâmplă de ceva timp încoace, doar că, în meschinăria mea, abia acum m-am hotărât să scriu. Cred că marele meu dezavantaj e că iubesc la nebunie și muntele, și marea. Și că îmi plac și alergarea, bicicleta, schiul, berea cu prietenii, programarea, cărțile și astea sunt doar câteva dintre hobby-urile mele. Și, colac peste pupăză, mai am și un job care îmi mănâncă o mare parte din timp și mai trebuie să mai și dorm și să mai și mănânc (nu îmi vine să cred câte englezisme am folosit încă din primul paragraf). În fine, cred că voiam să îmi găsesc o scuză prin care să explic de ce nu am mai fost la munte dacă mi-e atât de dor.

Unii ați putea spune că m-ați prins cu ocaua mică, că ați văzut voi poze pe Facebook de la Moieciu acum nici o lună și că de ce mă tot lamentez. Ceilalți ați putea fi duși totuși de nas. Nu e vorba însă despre asta, nu e vorba despre tipul ăsta de munte, nu concursuri de alergat și nu schi și urcat cu telegondola.

Muntele, din punctul meu de vedere, presupune mai multe lucruri. Nu înseamnă numai efort și priveliște mirobolantă („frumoasă” mi se părea că ar suna prea sec). Pentru mine, muntele înseamnă râsete, povești, prieteni, mâncare împărțită, eventual o chitară și, neapărat, orice tură se încheie cu o bere. Oricum, e mult mai greu de explicat decât cum am crezut atunci când m-am apucat să scriu.

Ca să nu plictisesc prea mult însă cu chestiile astea, mi-am adus aminte de o poveste pe care am spus-o de multe ori, dar na că acum ajunge și pe blog. De fapt, e o poveste atipică pentru blogul ăsta, pentru că aparent nu are nicio legătură cu muntele. Dar, după cum spuneam, pentru mine muntele are o accepție mult mai largă.

Era o vreme când eu și Tibi urcam pe munte aproape în fiecare weekend. Începeam de prin mai și terminam când apărea prima zăpadă, că atunci nu aveam echipament de iarnă. Uneori se întâmpla să fim doar noi doi. Vorbeam despre tot și toate, râdeam ca proștii de orice și dădeam note fetelor.

168959_1429057386856_4775064_n

Se întâmpla într-o duminică de noiembrie. Nu mai țin minte ce tură am făcut, în orice caz ceva ușor, că ziua era scurtă. Ca niște cetățeni onorabili și mândri că suntem români, am fost să ne votăm președintele în Bușteni. Nu o să spun pe cine am votat, că mi-e rușine. Nu o să spun nici pe cine a votat Tibi, căci nici el nu cred că vrea să fie compromis. Ca să nu las însă vreo urmă de echivoc, nu l-am votat niciunul nici pe Băsescu, nici pe Geoană.

Așa. Și după ce am urcat și am coborât muntele, tot ca niște cetățeni onorabili ce suntem, ne-am dus să ne cumpărăm bilete de tren. Era accelerat sau rapid, ceva. Dacă ar fi fost mai înspre zilele noastre, era simplu: era inter-regio, tată! Bun. Ne urcăm în trenul respectiv și… cât pe ce să zic că ne luăm locul în compartiment, dar ceva ne-a împiedicat totuși. Nu mai țin minte exact despre ce era vorba, cert e că ne-am hotărât să facem o mică plimbare prin tren și să ne găsim locuri mai bune.

Nicio șansă, nu mai aveai loc să arunci un ac. Totuși, cu perseverența noastră caracteristică, am reușit să dăm de un compartiment gol. Problema e că nu era chiar gol, mai exact era o singură persoană înăuntru. Iar întâmplarea face ca acea persoană să fi fost un fel de aurolac, care dormea întins pe trei locuri. Am zis că nu face să îl deranjăm și nici chef să ne întoarcem la locurile noastre nu mai aveam, așa că, am conchis noi, nici statul pe hol nu suna atât de rău.

Începem iar să vorbim despre una-alta, când vedem că aurolacul se trezește (i-aș fi zis mai degrabă țigan, dar trebuie să fiu politically correct). Ceea ce urmează nu știu dacă poate fi descris prea bine în cuvinte: tipul se scoală în picioare, își ridică gulerul de la haină și, ținând mâinile pe guler, începe să sară, fericit nevoie mare. Se uită în oglindă, se strâmbă, își face freza, sare iar. Ne uităm la el, ne uităm unul la altul, râdem și râdem din nou. Nu era un spectacol pe care să îl vezi în fiecare zi.

Într-un final, aurolacul se cară, iar noi zicem că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior: tot compartimentul, doar pentru noi! Numai că nu era chiar așa. Înăuntru mirosea… cum să zic… în ultimul hal. Totuși, ne cam săturaserăm de stat în picioare. Ne așezăm lejer, punem rucsacurile pe scaune, că doar ne permitem, numai că… atunci când ne hotărâm să ne și dezbrăcăm (nu de tot, evident, dar simt nevoia să precizez), ne dăm seama că e o mică problemă: e cam frig. Geamul era puțin crăpat și era noiembrie, după cum spuneam. Adevărata problemă consta în faptul că nici nu putea fi închis, fiind blocat cu două cuie.

Până să ne dumirim ce să facem, ne vedem nevoiți să primim un coleg de compartiment. După chestia pe care o purta la gât (nu știu cum se numește), mi-am dat seama imediat că e preot catolic. Bun, nicio problemă, ne restrângem și rămânem cu gecile pe noi.

Domnul avea chef de vorbă: „Și, ați votat azi?” Bineînțeles că votaserăm. „Și, pe cine ați votat?” Îi spune Tibi pe cine a votat. „Ooo, foarte bine, bravo!” Îi spun și eu pe cine am votat. „Așa, așa, excelent, bravo!” Îl întrebăm el pentru cine a optat. Optase pentru Mircea Geoană. Tăcere. Na, totuși nu puteam să îl felicităm și noi, pentru că noi suntem niște băieți sinceri. „Dom’le, foarte bine, oricine să iasă, numai Băsescu nu!” Urmează alte bombăneli și comentarii la adresa lui Băsescu și a partidului. Nu le mai redau aici, pentru că oricum m-am lungit destul de mult, s-ar putea să vă plictisiți și să închideți înainte de final. Noi eram destul de apatici. Nefiind amatori de discuții politice, preferam să nu facem prea multe comentarii, așa că discuția a mai lâncezit, în sensul că monologul de circa 20 de minute a fost urmat de câteva fraze la intervale destul de considerabile una de alta, încheiate toate înainte de jumătate: „Și Berceanu… nu se mai poate!”, „Și Udrea…” etc.

Deodată, preotul își dă și el seama că ceva e în neregulă: „Dom’le, da’ ce-i cu frigu’ ăsta?!” Vede și el care era problema cu geamul. Se uită, îl examinează: „Dom’le, e clar, numai un om cu capsa pusă putea să facă așa ceva!” Începe să meșterească ceva pe acolo, noi uitându-ne neputincioși la el. În cele din urmă reușește să scoată cuiele și, victorios, scoțând un sunet de deplină satisfacție, le aruncă pe geam: „Gata!” Ce a urmat, poate că vă imaginați. Crăpătura cea mică a devenit crăpătură totală, geamul a căzut de tot și, evident, nu se mai putea trage la loc. Nu stătea. Probabil cuiele alea fuseseră puse cu un scop, chiar dacă o fi fost vorba despre un om cu capsa pusă. Am rămas deci în frig, cu mirosul nasol în nări.

Finalul este apoteotic: „Biletele la control, vă rog!” Trage un ochi nașul pe ele… ia o poziție încruntată, se uită la noi și, nu chiar prietenos, ne întreabă: „Ce căutați la clasa întâi?!” Ne uităm unul la altul, nu știm dacă e cazul să râdem, în orice caz nu reușim să mai răspundem mare lucru. Am scăpat totuși fără amendă.

Eh, de genul ăsta de ture îmi era mie dor.

 

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>