Retezat Skyrace 2015: cateva poze si o poveste

“There is a magic in misery. Just ask any runner.” Dean Karnazes

Se spune că norocul (sau ghinionul) și-l face omul cu mâna lui. Iar noi parcă am făcut tot ce ne-a stat în putință să ne fie cât mai greu la Retezat SkyRace. Eu, Alex și Tibi, cei trei crai de la răsărit, hotărâți să rupem muntele în două. Numai că zicala cu socoteala de acasă și aia din târg ne-a dat în cap când nici nu porniserăm bine motorul plecând de la birou: se arsese un far. A fost o seară cu „de toate”: traversat Bucureștiul la oră de vârf ca să rezolvăm problema, găsit un service deschis tocmai la celălalt capăt, plecat la 8 în loc de 6, mâncat mici cu tiriștii la Dedulești, că doar era deja târziu, ce mai conta, stat la semafoare pe Defieul Jiului de ne venea să ieșim din mașină și să dăm cu ele de pământ, un râs care ne-a tăiat calea (momentul pentru care am decis că a meritat toată treaba asta), ajuns la Cheile Buții la ora de grație fix 2 noaptea, observat că lipsește un băț din cort, dormit în mașină.

Trezit la 7 dimineața, ploaie mocănească, ploaie tare când am ieșit din mașină. Cu toate astea, mă simțeam cât de cât în formă. Noaptea îmi trecuse un moment prin gând să renunț la concurs de data asta (sau să mă duc la tura scurtă), dar la fel de repede cum a venit, a și plecat. În afară de starea avansată de oboseală, am realizat că mi-am uitat următoarele lucruri esențiale: centura și bidonul cu apă (deci urma să mă bazez doar pe hidratarea din punctele de alimentare), bețele de trekking, geaca și orice de ploaie (noroc cu Alex!). Și nici niște încălțări cu crampoane n-ar fi stricat deloc.

Startul la 9 (fix!), 600 de oameni, noi, ajunși cu 2-3 minute înainte. Ploaia se mai liniștise puțin, probabil după ce și-a dat seama că n-o să intimideze pe nimeni. Primii 2 km au fost de încălzire, alergare pe drum forestier și pe asfalt. Doar că nu puteam depăși prea mult (pentru că am plecat de la coadă, aceeași veche greșeală), iar când mai găseam un spațiu să mă bag, mă mai trezeam cu câte un cot în figură dacă nu eram atent. Mă simțeam ca un leu în cușcă. Aveam un chef nebun de alergat, dar mulțimea mă ținea în loc.

1979285_1121265931224284_3578031843818946561_o

Apoi a început urcarea. Nu știam eu prea multe despre skyrunning și nici concret care sunt diferențele față de trail running. Aveam să aflu însă și să fiu pedepsit pentru lejeritatea cu care am tratat cursa asta. Drept să spun nu îmi propusesem niciun timp pentru că nu prea știam cum să o abordez și am preferat ca nici măcar să nu arunc mai mult de un ochi pe traseu. Ce urma să vină avea să fie surpriză.

Am ajuns la Plesa, primul punct intermediar, destul de ușor, deși într-un timp nu cu mult mai mic decât cel limită, de o oră și jumătate. Ceea ce m-a făcut să cred că timpii ăștia au fost puși un pic la mișto sau, oricum, cam exagerat. Urcarea prin pădure a mers destul de lin: doi pași înainte și unul înapoi, peste tot noroi (ca să fac o rimă). În fine, era oricum entuziasmul de început, avea să fie bine. De fapt, nici nu pot spune că ploaia m-a deranjat așa de tare. Ba din contră: dacă ar fi fost soare și 25 de grade ar fi fost mult mai rău.

Înaintând spre Buta, luând câte un pahar de apă și o felie de măr de la punctele de alimentare, treaba mergea ca pe roate. Mai puțin partea cu noroiul, care însă nu mă scotea din sărite îndeajuns de tare. Primii 1200 de metri diferență de nivel (până în vârful Piule, 2081 m) fuseseră destul de decenți. Între timp, ploaia se oprise de tot, dar eram pe undeva prin nori, așa că mare lucru nu se vedea în jur. Vestea bună e că se dusese deja jumătate din urcuș, vestea proastă era că mai urma jumătate. Și ce jumătate!

Am pornit în jos în spre refugiul Buta, însă visul meu cu alergarea nu prea s-a concretizat nici aici: pietre, bolovani uzi, calcul la fiecare pas, deja mai călcasem strâmb de câteva ori și aveam chef să mă întorc pe picioarele mele. Ba chiar a fost și o porțiune de coborâre cu coardă și trei băieți de la Salvamont pe lângă, măsură de precauție lăudabilă din punctul meu de vedere. Apoi un fel de tobogan (sau pârtie mai îngustă) cu noroi. Numai că pe pârtia asta, fiecare viraj era răsplătit cu o cădere în fund. Apoi alte câteva călcături strâmbe, moment în care am decis că mai bine mă bucur de natură și de peisaj (pentru că ieșise și soarele), nu mă mai zoresc niciunde, că oricum record mondial sigur nu o să fac. Părere împărtășită și de către un alt salvamont: „Dacă vreți vă grăbiți, da’… pe custură…” I-am răspuns că nu mă grăbesc, apoi a mai comentat ceva, dar nu am înțeles pentru că se intercala cu Mr. Gilmour, care tot bombănea ceva cu „the grass was greener” ș.a.m.d. Și am început să mă simt mai bine.

WP_20150620_13_39_59_Pro

Apoi urcușul spre Custura. Nici ăsta nu a fost chiar atât de rău de la început. Vedeam un deal în față și, în prostia mea, îmi spuneam că nu poate să mai fie foarte mult, uitând că era vorba de încă vreo 900 m diferență de nivel, asta după ce mai urcasem destul și până atunci. Ei, și aici începe partea cu adevărat interesantă a concursului. Evident că după dealul ăla mai urma încă un deal și încă unul și încă unul și încă unul (perioadă). Sete cât cuprinde și un fel de greață, probabil de la faptul că nu mâncasem mare lucru. Și dă-i și dă-i și tot mai era. Simțeam o nevoie irezistibilă să mă întind pe iarbă și să privesc cerul așa, măcar vreo 10-15 minute, da’ am zis că e prea mare bătaie de joc. Începusem să mă bucur că revenea ceața, măcar înaintam așa, ca bou’, nu vedeam încotro, dar nici nu știam cât de mult mai urma. Între altele fie spus, traseul a fost marcat impecabil, așa că chiar ca boul nu mergeam.

Devenise destul de enervant. Mi-am spus că dacă Iadul e ceva mult mai rău decât să mergi așa la infinit, o să încep să mă duc în fiecare zi la biserică. De la o vreme nu mă mai gândeam decât la berea aia care mă aștepta la cabană. E bine să ai un ideal pentru care să știi că trebuie să mergi înainte (glumă). Într-un final, se zărea prin ceață un morman mare de pietre și un grup oameni în vârful lor și răsuflu ușurat: da, chiar există un vârf! Sus am fost întâmpinat de un „Bună, bine ai venit pe vârful Custura! Hai, că de-aici nu mai e decât coborâre!” și un pahar cu apă (de fapt jumătate). Le-am răspuns că bine v-am găsit și să vă dea Dumnezeu sănătate pentru apa aia, dar alta nu am mai primit. Nici nu am insistat, pentru că mi-am dat seama că și ăia din spate tot la fel de însetați vin și nici voluntarilor nu le-a fost ușor să care bidoanele până la 2457 m.

În gândul meu urma ca acum, că se terminase greul, să o iau tare în jos și să mă duc ca din tun. Da’ de unde. Aceiași bolvani, creastă cu prăpastie în stânga și prăpastie în dreapta, așa că mi-am urmat planul pe care îl făcusem mai devreme: în ritmul meu, să nu-mi rup ceva. După bolovani a venit porțiunea care mi-a pus capac, porțiunea pe care un concurent olandez din anii trecuți o numise pe blogul său „Green Hell”. Nu prea știam eu ce vrea să spună cu Iadul lui verde, dar m-am lămurit imediat că face parte din categoria lucrurilor pe care nu le crezi până nu le vezi. O coborâre nu foarte abruptă, încât să îți vină să o alergi, dar destul de abruptă încât să îți vină să îți blestemi din nou zilele. Picioarele nu mă mai ascultau de mult (sau poate că nu le mai dădeam eu comenzi cum trebuie, una din două), iarba era udă, alunecam, călcam iar strâmb.

La sfârșit, după ce am tras o înjurătură de mamele tuturor, am luat-o la pas prin pădure, dar pentru scurt timp, căci mi-am adus aminte touși de a doua parte a cuvântului skyrunning și mi-am spus că nu se poate chiar așa. Căutam disperat după fiecare colț punctul ăla de alimentare, unde m-am oprit și m-am mai refăcut cât de cât cu apă, energizant și fructe. Între noi fie spus, punctele de alimentare nu au fost chiar așa dese, deși aici cred că greșesc, mai degrabă m-am mișcat eu încet. Nu erau totuși la fel de bogate ca la alte concursuri, însă au compensat cu voluntarii foarte sufletiști. Cel puțin la ultimul punct îmi venea să rămân cu fetele alea și să nu mai plec nicăieri. Ba chiar am observat că la popasul ăla mi se făceau poze tot timpul, la fiecare înghițitură și fiecare mânecă scoasă de la pelerină. Chiar, aș vrea să văd și eu pozele alea.

Mi-am pus înapoi căștile în urechi, luând-o la vale pe drumul forestier. Nu mai erau nici măcar 5 km și totuși încercam să nu mă mai gândesc prea mult, că și distanța asta mi se părea enormă. Surpriza a venit când drumul a început să urce ușor, moment în care mi-am zis că cineva a făcut mișto de noi cu traseul ăsta. Exact atunci a apărut din spate și Tibi și, mai de gura unuia, mai de gura altuia, am luat-o la fugă și am trecut linia de finish unul de gâtul altuia. Alex se și plictisise de când ne aștepta.

10575135_1121333007884243_826982022632308519_o

Concluziile nu pot fi decât următoarele: nu e chiar genul meu de cursă; prea tehnică după mine, prea puțin alergabilă. Parcă mai degrabă mi-ar fi plăcut o plimbare fără cronometru, pentru că peisajul e extraordinar. Concursul ăsta a fost creat de o minte diabolică; la anul nici nu vreau să mai aud de… un timp peste 5 ore.

Retezat

 

11402754_911242408967041_376533320553325798_n

11202854_911243025633646_8948928045058487240_n

11536107_911250275632921_356328747820805206_nWP_20150620_13_39_54_Pro

Foto: fisheye.ro, Cătălina Niculae și eu

 

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>