Schiem și noi un pic primăvara asta?

Anul trecut, cam pe vremea asta, se vorbea despre programul „Paște la mare”. Anul ăsta, lucrurile s-au schimbat radical: programul și-a schimbat numele în „Paște la schi”. Am fost extrem de surprins și sceptic când am auzit vestea. Nu credeam că e posibil să ningă așa la jumătatea lui aprilie. Parcă îmi dispăruse și cheful de schi, resemnându-mă cu ideea că echipamentul meu va sta pe balcon până la anul.

Nu mi-a trebuit însă prea mult să mă hotărăsc să scot totul de la naftalină și să mă trezesc la 4 și jumătate dimineața ca să plec cu primul tren la munte. Am ales Azuga de data asta, din mai multe motive. Deși erau doar două pârtii, auzisem din mai multe surse că acolo se schiază cel mai civilizat dintre stațiunile de pe Valea Prahovei. La Predeal nu eram sigur că mai funcționează instalațiile, la Sinaia nu aveam curajul să riscăm să schiem doar în Valea Dorului, la Kalinderu nu se pune problema, iar Poiana era prea departe. Și, cu ocazia asta, bifam și ultima stațiune din zonă în care nu fusesem.

La ora 9, deci, eram la telegondolă. Am pierdut totuși vreo 10-15 minute de schi până ne-am pus clăparii, ne-am băgat bocancii în rucsaci și am luat bilete. Auziserăm că sunt reduceri de 30% la skipass-uri. Până la urmă se pare că au fost reduceri de -30%: am reușit performanța să dăm 160 de lei pe 6 ore de schi, în condițiile în care doar Sorica era practicabilă. Pe Cazacu nu intrase nimeni cu ratracul. Mai bine, poate altfel dădeam 300 de lei pe skipass (care, apropo, nu exista decât pentru 3 ore, nicidecum pentru întreaga zi). De ce să nu dea românul un tun (nu tun de zăpadă) dacă are ocazia?

Nu am fost scutiți de dâmburi nici pe Sorica. Pârtia ne-a solicitat picioarele destul de tare și trebuia să coborâm cu atenție. Am simțit-o pe pielea mea. După ce am înjurat (în gând, bineînțeles) un plachist care a intrat în mine fără să își ceară scuze (încep să cred că e o regulă), am căzut și eu de bună voie și nesilit de nimeni, ultima dată lăsând și puțin sânge prin zăpadă. Numai că asta s-a întâmplat mai târziu, nu am luat-o în ordine cronologică.

După primele trei coborâri pe Sorica, am decis că ar fi interesat să încercăm și un Cazac. Prima încercare cu adevărat interesantă a fost să ajungem pe pârtie. Am traversat cu greu muntele, avertizați de un alt schior că e pericol de avalanșă. Da, chiar era, și mi-am amintit de doamna care ne sfătuise de dimineață în troleu să nu ne aventurăm. Și dă-i și coboară pe Cazacu. Faptul că zăpada îți ajungea un pic peste genunchi nu ar fi fost chiar așa o mare problemă dacă zăpada era afânată, numai că se mai gândiseră și alții să treacă pe acolo, ceea ce însemna, luând în considerare că pe o astfel de pârtie cazi la fiecare pas dacă nu ai mai schiat în condițiile astea, că pârtia era plină de adâncituri. Aș spunea că ne-a luat o oră să o coborâm, dar poate că aș fi prea optimist. Cădeam la fiecare două-trei viraje, iar săritul schiurilor din picioare era un adevărat dezastru pentru că ne lua câteva minute să le punem la loc. Un plachist care se afla mereu în fața mea, dar pe care l-am depășit chiar pe ultima sută de metri, răgea și înjura într-una. Cred că stătea cam prost cu moralul…

La un moment dat s-a aglomerat foarte tare și stăteam câte 20 de minute la coadă la telegondolă, spre deosebire de Poiana Brașov, unde nu așteptam mai deloc pentru că gondolele veneau una după alta. Din fericire s-a mai eliberat spre sfârșit, probabil pentru că nu existau prea mulți nebuni ca noi să își ia două skipass-uri. Nu am făcut prea multe coborâri deci, în principal din cauza statului la coadă din prima parte și din cauza Cazacului, însă ce a fost a fost foarte frumos.

Nu vreau să închei iar înjurându-i pe nesimțiții de români, care de data asta au întrecut orice limită cu prețul. Ca să fac referire la unul dintre preferații mei și oamenii de cultură de la noi, trăim în România, dar asta nu trebuie să ne ocupe tot timpul. Trebuie să ne gândim că a ieșit o zi tare faină, ne-am distrat, ne-am simțit bine, am schiat pe o zăpadă cum nu cred că a mai fost sezonul ăsta pe la noi. Am revenit în București, unde a doua zi de dimineață am ieșit să alerg în tricou și șort. Am fost pe 16 aprilie la schi și peste două săptămâni mergem la mare. Paradoxal.

Nu pot să spun decât că… aș mai fi schiat!

This slideshow requires JavaScript.

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>