Veselie la cort in Muntii Ciucas

Și uite că a venit și ziua excursiei din Ciucaș. Vremea se anunța superbă și aș putea spune că nu puteam nimeri mai bine cu programarea turei: după două sfârșituri de săptămână oribile (din punct de vedere al vremii), soarele promitea de data asta să nu ne părăsească pe întreg parcursul celor două zile.

Ne-am întâlnit la 6:00 la autogara IDM, cu rucsacii care mai de care mai încărcați. Ne-am luat locurile și nici nu ne-am dat seama când au trecut cele 3 ore (fără un sfert) până am ajuns în Cheia, unde, în stația de microbuz, am devorat cu toții un pepene verde în așteptarea întregirii grupului. 17 oameni am plecat cu corturile, sacii de dormit și celelalte trebuincioase (inclusiv o chitară) spre Cabana Ciucaș (pe care am putea-o denumi foarte ușor Hotelul Ciucaș).

 

Am pornit spre Muntele Roșu pe un drum mai nou marcat, prin spatele mânăstirii. Am considerat traseul ăsta o alternativă mai bună la clasicul drum pe șosea. Era puțin trecut de ora 10 și după o primă porțiune dreaptă am cam început să fierbem la cele 30 și ceva de grade, așa că am făcut o mini-oprire de băut apă și pozat peisajul. Urcarea prin pădure ne-a fost un pic stricată de tractorul care nu se mai oprea din huruit. Începuserăm să urcăm, încălzirea fiind ceva mai grea pentru unii, dar s-a dovedit că totul a mers foarte bine după.

După aproape 2 ore de la plecarea din sat eram la Cabana Muntele Roșu. Aici ne-am oprit la umbră, ne-am scos câteva de-ale gurii, ne-am reîmprospătat sticlele cu apă, ne-am revenit și am luat-o la pas pe bandă galbenă. De aici a început să se meargă foarte bine, nici nu mi-a venit să cred cât de repede am ajuns cu toții la fântâna Nicolae Ioan, unde am băut o apă rece ca gheața și bună cum nu mai găsești nicăieri! Aici urma ultima și cea mai grea parte, urcarea unui drum foarte abrupt și grohotit (în plin soare) până la Cabana Ciucaș.

După un drum destul de anevoios, presărat cu scurte opriri la umbră, nu mică ne-a fost mirarea când am auzit muzica de petrecere de la cabană. Drept urmare, am hotărât ca după un mic popas să mergem ceva mai departe să ne instalăm corturile. Am campat lângă un mic lac plin cu mormoloci. Odată puse toate la punct, program de voie: somn, câte o berică, o gustare, o vorbă, lenevit la soare.

Pe la 7, eu și Tibi ne-am apucat să fierbem supa și pastele, fiecare primindu-și porția pe parcurs. Lumea zice că a ieșit bine. În timpul ăsta, ceilalți au adunat câteva lemne pentru un foc neplanificat, care a ținut nesperat de mult. Masa de seară s-a încheiat cu slană afumată la foc și ceapă. Am stat în jurul focului cu o cană de vin, Laura și Andrei (alt Andrei, închipuiți-vă) au cântat la chitară, iar noi i-am acompaniat pe cât s-a putut. S-a cântat mult, s-a vorbit, s-a râs mult, atmosfera era, dacă mă credeți, încântătoare! Pe la 12 ne-am dus fiecare la corturile noastre pentru că dimineață aveam un vârf de făcut.

Tibi și alți 3 viteji pe care i-a convins (Cami, Miha și Marius) au pornit spre vârful Ciucaș la 4 dimineața, ajutați de frontale. Tot ce știu e că au prins un răsărit superb, dar, nefiind de față, nu am cum să dau mai multe detalii. După ce am fost treziți din când în când de diferite „chestii” (cum ar fi un cioban beat, un gândac care se încăpățâna să nu mai moară, diverse insecte, o turmă și câinii aferenți), am ieșit la aer înainte de ora 7. Am pregătit ceaiul împreună cu Tibi, Laura clătitele, iar Vali a constatat cu stupoare că toate șnițelele lăsate afară de frica ursului i-au fost mâncate de câini.

Pornind după ora 9, am făcut vârful în 50 de minute, cu tot cu pauză de poze. Nu am mai plecat chiar toți, dar au fost și oameni care merg foarte rar pe munte și de care sunt foarte mândru! Am urcat pe bandă roșie și ne-am întors ocolind pe sub Tigăi. Pentru că din păcate trebuia să facem și asta, am strâns corturile, gunoaiele și tot ce ne aparținea și am plecat înapoi. Eu unul am coborât până la Nicolae Ioan aproape alergând, fiind doborât de sete. Pe temperatura dogoritoare, parcă însă nici apa de acolo nu mai era, așa cum mă obișnuisem, gheață.

I-am așteptat și pe ceilalți și am plecat spre Cheia prin Valea Berii, fiind nevoiți să ajungem la ora 4 la microbuz. Pentru cei care nu m-au auzit pe mine sau pe Tibi, Valea Berii poartă acest nume după ce nemții care au luptat în război prin acele locuri au numit-o Bärental (Valea Urșilor). Cum românul nu știa ce e ăla Bär, el a crezut că e ceva cu bere. După un drum infernal din cauza căldurii, scurtat prin pădure, am ajuns la mașina cu care din păcate trebuia să ne întoarcem acasă.

Sper că lumea a fost la fel de mulțumită cum părea să fie și cum eu unul mărturisesc că sunt. Am cunoscut câțiva oameni faini, am reîntâlnit oameni pe care nu-i mai văzusem de un car de ani, am adus oameni care de regulă nu prea merg pe munte și, bineînțeles, oameni fideli muntelui. Într-un cuvânt, compania a fost, așa cum se întâmplă de fiecare dată pe munte, selectă. Stați pe fir pentru că sigur coacem ceva și mai tare pentru data viitoare!

Andrei Popilian

Povești despre munte înseamnă pentru mine plăcerea de a împărtăși cu ceilalți experiențele mele pe munte și bucuria de a-i duce și pe alții acolo unde eu mă simt atât de bine. Cu alte cuvinte, dacă vreți să mergeți la munte, dar prietenii voștri preferă să meargă la Snagov la un grătar sau dacă pur și simplu vreți să cunoașteți oameni cu care să vă simțiți bine într-o excursie faină, ați ajuns unde trebuie. Să ne vedem cu bine!

Vrei sa primesti pe e-mail ultimele povesti, oferte si invitatii la munte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>